Ce rămâne

Candy Crush? Pe bune? Asta rămâne?
Azi am rămas un picuț marcată în metrou. Fără să pun la socoteală prostul obicei ce-l am de a analiza lumea prin orice mijloc de transport aș circula (nici măcar căștile nu mă mai opresc), am remarcat azi ceva deosebit, și asta nu în sensul bun și frumos al cuvântului. Peisajul zilnic include neeeeenumărate persoane adâncite în telefon / tabletă / mp3 și tot felul de alte echipamente de genul. Azi la fel, numai că în fața mea stăte un minunat cuplu. Era minunat până când ea a scos telefonul, a deschis jocul cu bile și a început să le ucidă. Asta în timp ce cu una dintre mâini îl ținea strâns de braț pe respectivul. El se uita stânjenit prin aer… Până a scos și el telefonul să facă dumnezeu știe ce pe el. Dezolant peisaj. Și totuși simțeam un val de nu știu ce venind dinspre ei, un fel de frustrare. N-aș putea defini acum.
Poate mă las eu impresionată prea repede, dar, frate, chiar nu mai există comunicare! Adică, serios acum, la asta se rezumă totul? Stăm și noi ca un cuplu simpatic și deodată ne scoatem iPhone-ele să facem orice altceva decât să stăm de vorbă.

Și cum ar spune Lia: cius!
Noapte de vis!

Aaaaa, să nu uit! O melodie pe care o simt alături de starea asta!

Pare-a fi o zi de vineri

Și nici măcar nu este 13. Dar din calculele mele avansate deduc că va fi 13 săptămâna viitoare, exact în aceeași zi. Și nerezistând tentației de a pune în balanță, stau și mă întreb: dacă azi s-a aruncat cineva în fața metroului, într-o zi de vineri 13 (despre care se spune în popor că este purtătoare de ghinion) ce s-ar mai putea întâmpla? Poate miturile vor fi abolite și ziua ceea va fi una liniștită.
Nenorocul nu a fost suprem. Persoana prinsă sub garnitura metroului este vie (zice Mediafax), la spital. Urmarea absolut logică a acestui eveniment a fost îmbulzeala de la metrou, circulația îngreunată, înjurăturile nestăvilite și postările furibunde pe Facebook. Asta așa, ca să învățăm să apreciem Metrorex-ul, că suntem terminați fără el. Dar na, și el fără noi. Curios este că, din ce spunea Miți (care-a fost în mijlocul evenimentelor), prin difuzoarele de la metrou răsuna (culmea, nu se-auzea celebrul „ler”) „datorită unui caz de suicid…”, care suicid n-a fost suicid pentru că nefericita este vie.
Abia când mă trezeam eu a doua oară cică s-a restabilit circulația normală. M-am interesant. Nu de alta, dar trebuie să ajungă și sufletul meu obosit la muncă.
Aaaaa, și era să uit! Tot azi a venit ză Moș Nicu. Muuultă bucurie am văzut pe Facebook și altele. Ghete fotografiate, care de care mai murdare sau mai încărcate de dulciuri. Unele chiar extravagante și pline de cadouri mai substanțiale. Cum spune vorba: eheeee, maică, pe când eram eu copil… moșul ăsta mai aducea și nuiele! Și, în principal, era recunosut pentru dulciuri. Nu mașini, nu parfumuri, nu… înțelegeți ideea! Vremurile s-au schimbat, la fel și gheata moșului.
La mulți ani de ziua numelui pentru cei în cauză!
Cius! :*

Vorbe

În general, găsesc că e stupid să stai să descoși circumstanțele în care a murit un om. Sau, mai rău, să cauți explicații. Găsesc că miroase a preocupare de pensionari sau de femei casnice. Spui: a murit de inimă. Și el, de fapt, a murit fiindcă se certa de douăzeci de ani cu nevasta. Fiindcă și-a uitat pilulele în buzunar la sacou sau fiindcă nici n-a avut bani de pastile. Ori a murit din neglijența medicului, neglijență cauzată de un ulcer sâcâitor. E caraghios să pretinzi că a murit de inimă din pricina ulcerului medicului, nu? Cu toate acestea, oamenii discută adesea pe marginea vreunui deces din cartier. Găsesc explicații și meditează. Trag concluzii.

Dan Lungu – Băieți de gașcă

Happy… 1 Decembrie?

Happy… 1 Decembrie? Cam așa ceva. Am văzut asta din zorii aprigi ai zilei pe toate profilurile de Facebook, prin metrou, pe stradă, prin autobuze etc. „Am văzut” impropriu spus. Eu am văzut azi calculator, muncă, clienți. E ok. M-am simțit un pic mai româncă atunci când am mâncat sarmale (nu de alta, dar pare a fi un act tradițional românesc) cu mămăligă aduse tot prin bunăvoința firmei. Să nu ne depresăm prea tare când muncim, iar alții se uită cu ochișorii măriți și pupilele dilatate la paradă sau servesc o cafea delicioasă la adăpostul interiorului călduț al casei. E ok (din nou).
Să ne trăiești neamule că te ții tare, că ești consecvent și că nici în ruptul capului nu ai schimba ceva în cursul lin al vieții!
Aaaa, ce-am mai văzut azi… Oameni mândri plecați în afară (insist, departe de mănoasa noastră țară) care s-au fotografiat, cu stegulețul nostru colorat, ca fiind români în suflet.
Am mai prins două imagini la televizor. Antena 1 cred. O emisiune cu un Dani și un Răzvan. Ei bine, acolo cântau niște domnișoare (în stilul tradițional, adicătele muzică populară) pe lângă ei (cu o vădită plăcere), iar ei le ironizau cum știau mai bine. Moment în care rating-ul sărea, audiența leșina iar producătorii erau fericiți.
Toate ca toate. Sărbătoarea ca sărbătoarea. Dar întristarea s-a abătut asupra tărâmurilor virtuale de socializare când s-a aflat de moartea frumosului Paul Walker. Păcat de el. Băiat bun. Productiv. Mai speram la un Fast and Furious care să-l includă.
Și uite-așa a venit seara. Sărbătoarea a învins întristarea și adumbrirea. Aperitivul s-a așezat frumos. Sarmalele s-au amestecat cu vinul, berea sau coniacul. Și cred că mai era și ciolanul cu ceva.

Totul e bine când se termină cu bine!

Să ne întoarcem

Unde?
Asta ar fi prima întrebare.
Răspuns:
1. Pe blog. (asta-i pentru mine, recunosc; la începutul listei, fără modestie :D)
2. La origini. Da. N-ar strica să nu uităm de unde am plecat.
3. La sentimente mai bune. (Mda, știu, sună a discurs moralizator, dar nu vreau să ajung tocmai acolo).
4. La noi. Ei, aici se complică un pic treaba. Să ne uităm un pic la noi și să vedem ce avem. Clar, da? Nu e vorba despre ce NU avem, ci de ceea ce AVEM. Maaare diferență. Fie că este un lucru infim care ne aduce un zâmbet: un tricou, un ceas, o floare, fie că e un lucru mai mare: un / o cineva drag/ă (bold, pentru că e chiar important și pentru că cel mai des uităm de persoanele astea) și alte lucruri mari care nu-mi vin în minte acum.

Întrebarea imediat următoare: de ce?
1. Pentru că mai simt nevoia să mă exprim și nuuuu e deloc bine să mi-o reprim.
2. Origini? Oh, well (cum ar spune Roxana)… Nu uita de unde ai plecat ca să apreciezi corect unde unde ai ajuns.
3. N-am zis de sentimente mai bune degeaba. În ultima vreme am tot dat peste oameni (prieteni) care se macină și se consumă pentru chestii de muncă (cel mai mult) și pentru aspecte care nu țin de buna stare interioară. Nu spun că munca nu este importantă, nici pe departe. Doar că nu trebuie să gravităm în jurul locului de muncă, ci locul de muncă în jurul nostru (e parte din noi, la un moment dat, ca și multe altele). Căci dacă luăm munca acasă… hmmm… deja va dura mai mult de 8 ore pe zi și sigur vor fi neplătite!
4. Aici nu am mai mult de spus. E clar! Lucruri mici = lucruri importante.

Îmi asum tot discursul. Cei ce mă știu de mai multă vreme vor spune că mi-am găsit vreun spirit mai optimist și că deodată m-am transformat. Am scris toată asta ca să știu unde mă întorc când îmi mai vine pe creier vreo depresie sau vreo criză existențială. 🙂

Noapte bună!

Marele Gatsby, Scott Fitzgerald

Was he so great? Yes, he was!

Scott Fitzgerald a țesut o poveste încărcată de emoții pe care a ales să o redea prin vocea narativă a lui Nick Carraway, un personaj ce lasă impresia a fi cu capul pe umeri care, în ciuda faptului că a fost moștenitorul unei averi frumușele, a ținut întotdeauna cont de sfatul tatălui său:

„- Ori de câte ori ai poftă să critici pe cineva, mi-a spus, ține seama că nu toți oamenii au avut avantajele de care te-ai bucurat tu.”

Din perspectiva lui, cunoaștem și toate celelalte personaje. Jay Gatsby îi era vecin; la început, îl intriga persoana lui și petrecerile enorme pe care le dădea, iar în cele din urmă a ajuns să îi fie foarte bun prieten, chiar singurul. Tot în cercul lui Nick, o găsim pe Daisy, care îi era verișoară, căsătorită cu Tom Buchanan, și bună prietenă cu Jordan Baker. Cu cea din urmă Nick înclină spre a avea niște legături mai mult decât amicale.

Din aproape în aproape, Nick află despre pasiunea lui Gatsby pentru Daisy, o dragoste ce a ars neîntrerupt vreme de 5 ani, supraviețuind distanței dintre ei, dar și căsătoriei lui Daisy cu Tom. Tot Nick este cel care le înlesnește o întâlnire celor doi, fără știința lui Daisy despre ceea ce va urma, care, de îndată ce-l vede pe Gatsby, îi împărtășește ușurată aceeași afecțiune purtată de-a lungul timpului.

Mai departe, povestea este înțesată de o enormă încărcătură emoțională și de stări interioare profunde, interacțiunea dintre personaje devenind din ce în ce mai alertă și amenințătoare, pe alocuri. Finalul este surprinzător, trist și greu de acceptat, pus în valoare de Fitzgerald printr-o serie de descrieri puternice, generatoare de imagini vizuale, făcând facilă transpunerea în mijlocul narațiunii.

 

 

Now there’s green light in my eyes
And my lover on my mind…