Love to love?

Ei bine, că tot a trecut un an și o săptămână de când am scris ultima dată, mă gândeam să șterg acest minunat blog, mai mult decât inactiv. Dar, dacă tot m-am uitat prin el, mi s-a făcut un pic de scris. Cum spune și vorba: mai răruț, că-i mai drăguț.🙂

Ce să aștern, ce să aștern?… Păi, că tot e la modă și de actualitate: așa zisa V-Day. Ziua în care societatea s-a decis să comercializeze dragostea: s-o afișeze la vitrină, s-o îmbrace în flori, s-o îndoape cu ciocolată, s-o scrie, s-o recite și cine mai știe câte alte moduri de a evidenția că „love is in the air”, mai ales azi (adică ieri). Evident, nu spun nimic nou, dacă afirm că nu e nevoie de o anume zi pentru a ne etala amorurile, reale sau nu. Reacțiile sunt pe măsura așteptărilor: adoratorii de ciocolățele și floricele care așteaptă ziua asta precum un câine plimbarea prin parc; cei care urăsc V-Day și așteaptă cu mare interes Dragobetele, pentru că spiritul naționalist bate-n noi ca la poarta raiului; cei care le urăsc pe amândouă, fiind privite ca „sărbători comerciale”; cei care spun „hm, de ce nu? dacă am ocazia, da, dacă nu, nu”; cei care le urăsc pentru că nu au cu cine să le petreacă (căci, altfel, ar trece automat în prima categorie). Și or mai fi și alții; spun și eu ce am mai observat.

Repet, nu spun nimic nou. Îmi făceam ordine în puținele idei pe care le am despre asta. N-are rost să ne dăm după deget: ne place să iubim! Ne place enorm să ne îndrăgostim. Efectiv, sunt oameni care numai asta fac. Se îndrăgostesc, consumă persoana cealaltă în totalitate și aia e, trec mai departe, să mai servească altă dragoste proaspătă. Sună un pic canibalistic, dar cam așa văd eu lucrurile. Bineînțeles, mai sunt persoanele care iubesc atât de mult încât rămân acolo lângă celălalt și așază strat peste strat până clădesc ceva cu adevărat impresionant. Dar, asta e cu totul altă poveste.

La urma urmelor, e absolut normal să existe o asemenea zi. Dragostea există dintotdeauna. Merită și ea să aibă o zi a ei. Să ne aducem aminte că simțim, că existăm singuri sau prin ceva / cineva (trebuie să recunoaștem că ne mai prinde și rutina – poate prea mult câteodată). Dar, să fie o zi în care să ne manifestăm liber și fără constrângeri, nu cum ne indică o vitrină sau o reclamă la TV. Pentru că asta deranjează, nu? Kitsch-urile cu valoare supraapreciată, tarabele cu tot felul de „simboluri” ale dragostei (de parcă un îngeraș cu o săgețică și cu aripile pufoase ar putea vreodată să exprime ceea ce simțim) și tot amorul pus pe fond roz / roșu (de ce? ce culoarea are dragostea?). Tot ce se vede pe stradă, la TV, pe Facebook, în vitrine este mult prea opulent, exagerat, încărcat. De aici rezultă și atitudinea: Aoleu, iar vine Valentine’s Day! (spus cu amărăciune).

Unde mă încadrez eu? Ei bine, sunt undeva la mijloc (îmi place să cred). Nu mă voi topi niciodată după exprimarea sentimentelor, cu atât mai puțin atunci când mi se spune / cere, dar nu m-ar deranja să ciocnesc un pahar și să am parte de-o companie plăcută, într-o zi în care majoritatea aleargă după ceva ce e sau nu acolo zilnic.

Pentru că tot am auzit melodia asta la radio (și nu o mai auzisem de muuuult), parcă merge la fix🙂

Liniște

Un, deux, trois, vive la Reine! Un, deux, trois, vive le Roi!… așa frumos începe Alexandrina una dintre superbele ei melodii.
Azi, când mi-a permis timpul, am mai ascultat și eu oleacă de muzică, pentru mult așteptata-mi destindere.
Ei bine, mai o conversație, mai două-trei, vorbeam cu o prietenă, adică Mihaela (și implicit) Georgiana căreia îi arătam noile mele stickere pe facebook, la care ea: „eu cred ca fb-ul asta si-a dat seama ca noi n-o sa ne maturizam niciodata”. M-a atins la coarda sensibilă. Nu că m-aș fi simțit imatură (chiar nu), dar de acolo de undeva pulsa minunata întrebare: ce e maturitatea asta? Tot vorbim și-o pomenim la tot pasul, cum că unii sunt maturi, alții imaturi, puerili și tot restul. Hai să vedem! Dacă ne luăm după dicționar, spune așa: MATURITÁTE s. f. Stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); calitatea de a fi matur; p. ext. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrânețe. ♦ (Biol.) Stare de dezvoltare deplină a unui organ sau a unui organism întreg. ♦ Stare de deplină dezvoltare a unui fruct; coacere. ♦ Fig. Stadiu înaintat de experiență, de însușire a cunoștințelor; seriozitate, profunzime (determinată de vârstă, de experiență). Iar cuvântul cheie matur: ajuns la o deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); cu judecată, cu experiență. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește o judecată adâncă, serios, chibzuit. Deeeci, stare deplină de dezvoltare a unei persoane cu judecată adâncă, serioasă și chibzuită.
No bun, acum the issue era cum că mulți uită să mai fie copii, să se joace (și nu mă refer aici la Candy Crush) și afișează acea maturitate. Cred că este o alegere și asta, în funcție de contextul în care te afli, de situația în care ești pus. Bine, asta dacă ți-ai însușit pe parcursul traiului anumite experiențe care te-ar face să fii serios și chibzuit. Trăim și ne îmbogățim cu experiențe, ale noastre sau ale altora (dacă vrem). Eu personal, până nu mă dau singură cu capul se sus, eventual de două-trei ori, parcă nu mă simt bine și nu iau de-nvăț. Din toate definițiile de mai sus, prefer să păstrez și să cred că maturitatea stă în deciziile pe care le luăm la un moment dat. Dacă comportamentul general și felul de a fi ajung să se intersecteze tot timpul cu o alură seriosă și cu o lipsă de reacții la glume, ei bine, nu știu cât de bine e. Și da, din păcate, există oameni ce uită cum să mai fie copii, cum să se bucure de lucrurile mici ale vieții și să se uite în trecut cu plăcere.
Ce vreau să spun este că de fapt cum ne așternem așa dormim. Pentru mine maturitate echivalează cu asumare. De exemplu, pot să iau o decizie matură și să-mi schimb locul de muncă (că tot e subiect de actualitate pe unele fronturi) și să mă bucur ca un copil când găsesc altul nou. Cred că dacă și atunci aș fi serioasă și chibzuită…
Dezechilibru? Păi, fie te duci spre maturitate prea mult cu singurul scop de a-ți duce zilele de azi pe mâine, fără interes pentru ceilalți (decât atunci când este nevoie), fie extrema cealaltă în care, în ciuda vârstei, rămâi un copil care ia decizii mai mult sau mai puțin gândite, culmea, tot fără a ține neapărat cont de ceilalți.
Matură sau nu, mi-am dat și eu cu părerea.🙂

Seara bună! + o melodie să se asorteze cu titlul!

Un altfel de Cotroceni

Seara bună!🙂

Recent am postat o întrebare pentru realizarea unui sondaj (pe grupul de la facultate și pe cel de muncă), mai exact: „Care sunt primele 3 cuvinte care vă vin în minte atunci când spuneți / vă gândiți la Cotroceni?” Răspunsurile au fost care de care mai diferite, dar în general legate de Băsescu, politică, palatul Cotroceni sau AFI Mall care, în ciuda numelui, nu face parte din cartierul Cotroceni. Pe ici, pe colo s-au mai menționat o cafenea-două și Grădina Botanică.
Chiar dacă doar ce am terminat cu proiectul pentru facultate, vreau să spun vreo câteva cuvinte în legătură cu percepția (greșită) despre cartierul Cotroceni. Am locuit și eu în zonă anul trecut. Mi-a ajuns la inimă de îndată ce am trecut pe străduțele liniștite (în drum spre Lia), în timpul toamnei, și am zărit exact acel apus roșu „specific” zonei.
Ce găsiți acolo? Cartierul impresionează prin casele vechi cu arhitecturi diverse și unice. Mai sunt cele două biserici Sfântul Elefterie, nouă și veche. Este Grădina Botanică și Palatul Cotroceni. Sunt muzee – Fanny și Liviu Rebreanu, Muzeul Național Cotroceni și Muzeul Memorial Ion Minulescu. Găsim chiar și casa în care a locuit Ion Barbu și vestita casă cu Lei. Parcul Romniceanu este perfect pentru săniuș în perioada asta!
Revin la case, pentru a atrage atenția înspre altceva decât politică și Băsescu. Cartierul acesta nu este, în niciun caz, numai simbolul președinției. Este un loc cu istorie, cu povești dintr-o altă vreme și cu vieți peste care s-a așternut trecerea timpului.
Iată câteva poze pe care le-am făcut luni, pe parcursul înfriguratei expediții:

WP_000165

WP_000166

WP_000167

WP_000169

WP_000168

WP_000172

WP_000174

WP_000175

WP_000178

WP_000183

WP_000190 (2)

WP_000190

WP_000196 (2)

WP_000198 (2)

WP_000198

WP_000203

WP_000205

Fără titlu

După ce am scris aseară despre Nimph()maniac, mi-am adus aminte că am scris eu la un moment dat un post, la care-am spus că mă voi întoarce când mă voi bloca în vreo chestie. Cum mi se întâmplă de ceva vreme încoace. Adică de ăsta spun.
Mărturisesc că sunt un pic debusolată în ultima vreme. Sunt. Eram. E exact momentul ăla de cotitură când nu știu de e la deal sau la vale.
Hai să împărtășesc ce m-a atins la coarda sensibilă ieri. Sau acum două zile. Sau trei. Nu mai știu exact.
Mergeam la un examen. Am urcat în metrou de la Polul Sud. Iar la Eroii Revoluției au urcat doi bătrânei, un el și o ea, ninși ca vai de ei că era un fel de viscol afară. S-au așezat pe două scaune în fața mea și-au început să se scuture. Nimic special până acum. Din toată agitația lor, s-au uitat unul la celălalt, i-a bufnit râsul și s-au luat de mână. Acum, ori eram eu prea încărcată emoțional, ori mă moleșisem de la vreme. Însă, chiar m-au super-impresionat. Au rămas așa de mână.
Nu vreau să elogiez momentul, dar mă gândesc cum ne zbatem zi de zi și cum dăm cu piciorul unor ocazii / persoane / lucruri fără să gândim de două ori. De la atâta agitație, nici nu mai știi pentru ce te lupți, dacă merită efortul sau sau sau… Și uite-așa trece timpul. Te trezești precum bătrâneii aceia. Ori singur, pentru că ai cântărit prea mult și / sau ai făcut alegerile greșite.

Nymph()_NO_maniac

Agitație, agitație maximă, aș spune. Ce-i cu Nimph()maniac? Volumul II, mai exact (împărțit cum e Kill Bill, că tot joacă și Uma Thurman).
Azi dacă am avut liber, fără să mai pun la socoteală vremea de poveste, mi-a fost inevitabil să nu gravitez în universul Facebook. Care mai de care mai revoltat că filmul sus menționat a fost interzis în a noastră patrie.
În alte țări, filmul a fost deja lansat și a primit mega-rating-uri. Și acum întrebare este: de ce a considerat CNC-ul că filmul ăsta nu trebuie văzut și la noi? Păi, pentru că „scene care prezintă detaliat şi explicit actul sexual”, „scene care prezintă modalităţi de satisfacere a dorinţelor sexuale şi de divertisment sexual”, „scene cu conţinut excesiv de cruzime sau sadism”, „filme pornografice” (conform filmreporter) rezultă „Interzis minorilor sub 18 ani și interzis proiecției cu public”.
Acum, stând și analizând mai multe articole cu același subiect (și au fost, nu glumă), mă gândesc că până la urmă fiecare vede ce vrea și cum vrea, oricum, cu sau fără interdicție. La câtă pornografie circulă pe sub mână.. Și tocmai aici e o leacă de diferență. CNC-ul ar face bine să primească inițiativa Dilemei, așa numai de dragul de a le explica diferența dintre artă și pornografie. Ce e și mai ipocrit la mijloc e că din acea comisie CNC fac parte oameni ca toți oamenii, mai un finanțist, mai un producător Tv, mai o fostă vedetă Playboy și… aaa… e și un critic de film (Cristina Corciovescu).
Nu sunt mare fană a filmelor acestui regizor. Dar decizia CNC nu pare a se baza pe cine știe ce. Până la urmă, oameni buni, prima parte ați difuzat-o! Și era la fel de bogată în nuditate și alte delicatese ale naturii sexuale umane. Deci, dați-i privitorului ce-și dorește să vadă!

Una de seară

Cum n-am mai scris de ceva vreme, m-am gândit să aștern ceva, orice.
Se spune că nimic nu vine gratuit. Și nu mă refer numai la chestii materiale. Azi vine ceva bun, termini un proiect la timp, îți iese ceva la care ai muncit de ți-au sărit capacele, cunoști o persoană minunată. Apoi, polul opus: în altă zi proiectul se năruie, nu iese nimic și pierzi persoane la care ții. De cele mai multe ori avem tendința de a crede că răul e mult mai mare. Dramatizăm, na, tendința generală. Asta cred că vine de acolo de unde nu apreciem noi ceea ce avem. Bine, și din senzația că răul e rău, doare, e incomod și tot universul semantic de vine odată cu el. Suntem mari, cică ar trebui să facem față (vorba spune: Dumnezeu nu-ți dă mai mult decât poți duce).
Dar când răul vine asupra cuiva care n-a apucat să facă nimic, nici bune, nici rele? Ce facem?

Seara bună! Cine doarme, doarme. Cine nu, nu.

Ce rămâne

Candy Crush? Pe bune? Asta rămâne?
Azi am rămas un picuț marcată în metrou. Fără să pun la socoteală prostul obicei ce-l am de a analiza lumea prin orice mijloc de transport aș circula (nici măcar căștile nu mă mai opresc), am remarcat azi ceva deosebit, și asta nu în sensul bun și frumos al cuvântului. Peisajul zilnic include neeeeenumărate persoane adâncite în telefon / tabletă / mp3 și tot felul de alte echipamente de genul. Azi la fel, numai că în fața mea stăte un minunat cuplu. Era minunat până când ea a scos telefonul, a deschis jocul cu bile și a început să le ucidă. Asta în timp ce cu una dintre mâini îl ținea strâns de braț pe respectivul. El se uita stânjenit prin aer… Până a scos și el telefonul să facă dumnezeu știe ce pe el. Dezolant peisaj. Și totuși simțeam un val de nu știu ce venind dinspre ei, un fel de frustrare. N-aș putea defini acum.
Poate mă las eu impresionată prea repede, dar, frate, chiar nu mai există comunicare! Adică, serios acum, la asta se rezumă totul? Stăm și noi ca un cuplu simpatic și deodată ne scoatem iPhone-ele să facem orice altceva decât să stăm de vorbă.

Și cum ar spune Lia: cius!
Noapte de vis!

Aaaaa, să nu uit! O melodie pe care o simt alături de starea asta!